Nenikikame

Acum doua milenii si jumatate o legenda relateaza faptul ca un anume Pheidippides, un mesager atenian, a alergat 42,195 de kilometrii pentru a-si anunta concetatenii de victoria in fata persilor, la Maraton. Astfel, noi romanii, am mai pierdut o sansa de a ne face cunoscut un episod al istoriei noastre.La fel ca in multe din momentele de rascruce ale istoriei noastre avem insa si scuze. Astfel nu am fi putut sa  ne anuntam o asemenea victorie din cauze multiple. In primul rand climatice. Ma gandesc la batalia de la Podu-Inalt, de langa Vaslui.Cum sa gaseasca mesagerul moldovean drumul catre Suceava in ceata deasa din ianuarie 1475? Si daca ar fi reusit asta cum sa parcurga in goana cei 192 de km. ce il desparteau de cetatea de scaun Suceava. Sa presupunem ca ar fi fost antrenat, doar ne-au alergat deseori tatarii in anii anteriori. Dar ce s-ar fi facut cu desele escale prin zona podgorica a Moldovei? L-ati mai vedea in stare sa anunte stralucita victorie? Sa trecem de la inconvenientele climatico-oenologice la cele legate de atat de prezenta problema a infrastructurii. Pai cum sa alerge un taran sau un targovet muntean, evident un stramos al lui Alexandru Andries, dupa victoria la Rovine,situat intr-o zona mlastinoasa din sudul tarii, prin codrii nepatrunsi ai Valahiei?.Nu am mai pus la socoteala lotrii, frati cu codrii sau ma rog rude de sange.De sangele altora.
Sa ma intorc deci la isprava grecului. Adica la Maraton. La maratonul Bucegilor, editia de anul acesta, A doua editie a acestui mai mult decat maratonul.

In detalii tehnice competitia, cea mai grea din Romania, masoara 88 de km si o diferenta de nivel pozitiva de 7500 de metrii. Vreme de cateva luni, alaturi de prietenul meu Geo  ne-am antrenat tactic la bere. Dupa cateva beri obstacolele cursei ne pareau mai usor de depasit.Vazand ca nici el nu renunta la acest subiect ori la bere am trecut la faza a doua. Munca pe teren. Ne-am urnit cu greu abia la finalul lunii mai. Vreme de cateva week-end-uri am scos limba pe cararile Bucegilor. Asa a trecut si luna iunie. Pentru ca echipa sa fie si mai sudata l-am conditionat pe Geo sa aiba acelasi statut ca si mine.Mirajul cursei ce se anunta l-a facut sa accepte si sa se casatoreasca cu numai doua saptamani inaintea competitiei.
Putin antrenati, putin insurat (Geo) iata-ne si in preziua startului. Luam pulsul participantilor (mai ales eu, ascuns in spatele microfonului), schimbam vorbe si ne bagam la somn.
Cu o noapte inainte nu reusisem sa ma hodin.Nici in noaptea dinaintea startului nu pot inchide ochii.Asa ca orele 2.00 ma gasesc la unul din geamurile refugiului salvamont Dambovita ce tremurau ca urmare a sforaiturilor lui Geo.

16 iulie 2010, orele 6.00. In zgomotele participantilor la acest maraton ma inscriu si eu in coada plutonului. Ma uit la cei din frunte, convins fiind ca pe unii nu ii voi mai vedea decat peste cateva zeci de ore. Nu am sa va plictisesc cu timp si pozitii in clasament pe parcursul acestei curse.Ci doar cateva amintiri mai pitoresti ori mai aproape de granita cu abandonul.
Prima. O echipa,ce se formase in preziua startului, dupa numai 3 ore se fisurase serios. "Esti cel mai egoist om pe care l-am cunoscut in viata mea". Drept este ca emitatorul nu avea decat 18 revelioane la activ insa receptorul principal avea o figura de egoist. Pe serioase! "Si da-i si lupta coane Fanica"( I.L.Caragiale-"O scrisoare pierduta", actul IV). Dupa un popas mai indelungat la postul 4 m-am urnit mai ales ca urmare a trepidatiilor potecii datorate pasilor pachidermilor bipezi iesiti la aer "da munte" in apropierea Bustenilor. Incepand cu valea Caraimanului Geo incepe sa semene cu celebrul Dorel. "Ne miscam si noi mai cu talent?"  Un al doilea echipaj feminim ne depaseste.La fel ca si in primul caz fetele ne zambesc larg umpland intreaga vale a Jepilor. Pe serpentinele finale catre cabana Caraiman incep sa ma misc mai cu talent. Pana la Babele Cateva rafale de ploaie ne insotesc in coborarea catre Pestera si catre pestele pregatit de doctorul Razvan de la Salvamont Dambovita. Pana aici am bocancii mei au contabilizat 31 de km. si 8 ore.Ploaia se inteteste iar noi, echipa Carpe Diem, ne tragem sufletul inca doua ore.Urmeaza partea cea mai dificila a competitiei. In orele ce urmeaza cea mai inalta cota a Bucegilor ne asteapta sa o calcam de trei ori. Pe valea

Obarsiei, pe langa cascada omonima, atingem Omu prima oara pe la orele 16.00 in ziua de 16 iulie. Prindem aripi ,pe coborare binenteles, si depasim doua echipe pe valea Cerbului iar scurtatura catre cabana Gura Diham ne arunca parca oboseala acumulata. Aici insa o banala cazatura a mea in apa este responsabila de randamentul ulterior. Trec peste acest episod, atat de banal, si o "dam la deal" trecand in grafic pe langa Poiana Izvoarelor. Caderea serii ne surprinde in apropierea punctului de control nr.9 de "La prepeleac". Caldura focului, chemarea cortului si mai ales prima revolutie a picioarelor mele ne retin aici inca doua ore si jumatate. Incercand sa fur ceva somn nu am ocazia decat sa compar sforaitul lui Geo din noaptea precedenta cu cel de la fata locului. Cu chiu cu vai ne urnim, nu inainte de a recurge la solutia de avarie. Un energizant "de patru ori mai tare ca Red-Bull-ul". Asa ca avand patru perechi de aripi in crucea noptii ne punem pe maruntit poteca de pe Bucsoiu. Falfaim cu spor si prindem rapid din urma trei echipe de masculin. Pentru a doua oara la Omu. Daca in armata m-am pomenit la micul dejun cu o farfurie de fasole acum fetele de la clubul de turism "Chindia", serpasele noastre, ne asteptau cu ciorba. Mananc mecanic si ma sterg de sudoare ca un mecanic. Negociez cu Geo inca un ragaz de odihna. El propune o jumatate de ora. Eu licitez la o ora si jumatate. Pana la urma cu experienta mea sindicala de negociator si, mai ales, cu amenintarea ca ma voi descalta si ii voi arata talpile reusesc sa ma impun. In mirosul zorilor zilei de 17 iulie ii dam talpa  coborand de la Omu catre refugiul Salvamont Bran. Doua ore in care am pierdut 1700 de metrii, diferenta de nivel. Portiunea de traseu care m-a zdrumcinat cel mai abitir pe durata intregului maraton. A fost pentru prima oara cand m-am gandit serios sa abandonez.Nici macar pastele fainoase cu ceva sos si ceaiul oferit de organizatori nu mi-au alungat gandul, mai cu seama ca se anunta o zi caniculara.  Valea Gaura si ultimul urcus catre Omu. La inceput pleostit de canicula  imi gasesc resurse in...norii ce incep sa se adune deasupra varfului Omu.                

 

Gandul ca dupa cateva zeci de ore o sa fiu nevoit sa accelerez de frica trasnetelor imi da resurse nebanuite. Un ceai si o cola baute din picioare la Omu, a treia oara, si fuga pe drumul granicerilor catre saua Batrana. Cu "tatal norilor" urmandu-ne scapam neatinsi pana in apropierea seii Batrana. De aici insa "ploaie Doamne ploaie locul sa se inmoaie". Si s-a inmuiat. Mai ales moralul meu. Nici macar cele trei fete de la punctul de control din poiana Gutanului nu mi l-au ridicat. Moralul! Un ultim urcus, usor, pe un soare binefacator ne conduce in saua Strunga. De aici pana la Padina o aruncatura de bat. Numai ca nu mi-am gasit deloc batul. Talpile isi declarasera independenta si imi puneau conditii de neacceptat.

Le cer inca o ora de ragaz! Si...reusesc.

Dupa 38 de ore si 18 minute ajung la linia de sosire.Nu mai am puterea decat sa multumesc celor ce ne felicita. Si sa zic in sinea mea un "Nenikame". Am invins.