Un trifoi numit dorinta

   Trecusera trei sferturi  de ceas din cursa si ma gandeam deja  la asta postare. Aveam in minte cateva inceputuri ba chiar si un titlu pentru articol. Erau alaturea propozitii de gen "ma aflu la 9 minute de la start in spatele unei blonde frumoase cu un posterior traznet", "daca mai trece baiatu' asta pe langa mine, baiatu' asta grasut cu un tricou pe care scrie cuvantul grill sigur il intreb daca nu a incurcat competitia ori tricoul" ,"merg alaturi de un tip care  a incurcat denumirile masivelor montane-Iezer,Crai si Bucegi- ce poti parca sa-i atingi cu mana." ori considerati cu pretentii filosofice "ast gen de competitii sunt de fapt si o alta intalnire cu tine, cu limitele tale, cu intrebarile si raspunsurile de adancime", etc.
   Sa revin asadar la ceea ce simt astazi, la nici 72 de ore dupa ecomaratonul de la Moieciu de Sus editia a patra.A fost un maraton mult asteptat. Scriu asta numai din prisma sentimentului, greu de descris, de a-mi fi alaturea  copii.

  A fost totodata un maraton pe care l-am subestimat. Care mi-a demonstrat ca pentru a cobori sub bariera orara ce mi-am impus-o mai am de munca serios. Chiar in a doua bucla a cursei am realizat ca eram pregatit pentru cros mai degraba.

 Foto preluata - http://www.phototase.com/Competitions/EcoMarathon-2013/Bucla-1

Adica pentru primii 14 km. Privitor la acestia cred ca mai sunt sute bune de alergatori,dintre cei 1100 ce au luat startul, care au exclamat la vederea Craiului, a abruptului vestic al Bucegilor, la clinurile nordice ale Leaotei ori la caldarile ce inca adaposteau zapada  Iezerului, care au raspuns cu aceeasi bucurie cu care spectatorii si cei din punctele de hidratare si alimentare i-au incurajat ori care abia asteptau sa scape de praful primilor kilometri.Asadar in prima bucla a trifoiului am nechezat si mi-am repetat de cateva ori "bobulet de razachie/pastreaz-o pe energie". Pentru celelalte doua bucle,mai putin aglomerate, insa mai lungi si mai obositoare. Asadar,dupa ce simulez un avion in picaj,pe poteca plina de oameni ce incheia prima treime a maratonului ajung la o prima intalnire cu "gasca" mea. Descrierea paleste in fata pozei.

Dupa cateva minute de pauza incep bucla 2. Ma simt bine si sunt oarecum multumit de randamentul si timpul realizat. Stiu ca urmeaza cea mai lunga bucla din cele 3 ale cursei unde voi prinde si soarele cel mai arzator. Imi propun circa 2 ore insa socoteala imi este data peste cap de o revolta a doua grupuri de...unghii. O durere ascutita pe la kilometrul 21, undeva langa Cheile Gradistei, ma ingrijoreaza. Incetinesc ritmul iar tinta mea orara se schimba. In fapt singura tinta ramane aceea de a incheia cursa. Nu ma mai gandesc la urmarirea numarului 507, in plasa caruia urcasem in prima bucla, si ajung pentru a doua oara la linia de start/finish unde dupa ce Mihai ma preia cativa metri si ma conduce catre "galeria mea"alaturi de care raman cateva minute bune.

 Aman cat pot de mult momentul plecarii in ultima bucla a maratonului spre bucuria unghiilor mele. Insa nu le las prea multe momente de acest gen si incep urcusul pieptis alaturi de Antonia. In curand grupul se va mari asa ca formam un "autobuz" de circa 12-14 maratonisti.Antonia schimba cateva vorbe cu o localnica in varsta care ne ureaza sa incheiem cu bine...Maradona. Soarele arde parca mai tare iar gandul ca trebuie sa ajung la finish musai pana la orele 16.00 cand are loc cursa celor mici,la care i-am inscris pe copiii mei, imi da resurse. Pana la kilometrul 31 unde comit o greseala imensa! Beau apa de la izvor,foarte rece. Iar peste numai un kilometru, in plina coborare, resimt consecinta. Nu-mi pot umple plamanii cu aer si cand ma incapatanez sa fac asta toata cutia toracica parca se revolta. Deci unghiile nu mai sunt singure! Au urmat ultimii 10 kilometri din care amintesc un ultim urcus, o discutie prieteneasca cu un salvamontist, cateva incercari ,nereusite, de a alerga pe o poteca ce te indemna la asa ceva si sosirea. La timp sa vad bucuria cursei copiilor, tare mandri de primele lor medalii.

Stiu cu certitudine cum imi voi aminti peste ani de ecomaratonul de la Moieciu de Sus. Nu ca pe o revolta a unghiilor sau ca pe o zona de unde perspectivele catre muntii inconjuratori sunt senzationale. Nu. Maratonul acesta inseamna imaginea fiicei mele,care in fata colegilor de clasa si a invatatoarei, avand medalia de gat, le povestea acestora...maratonul ei.