El cume ciya Agri!

M-am întrebat, şcolar îndrăgostit de geografie fiind, de ce Noe şi ai lui fii, Sem, Ham şi Iafet au supravieţuit Potopului pe corabia din lemn de salcâm atingând nu lanţul himalayan, nu tu Aconcagua,Cotopaxi, Elbrus ori Kilimandjaro, ci tocmai Araratul! Răspunsul ce mi-l dau şi astăzi este următorul: În creuzetul geografic si istoric  reprezentat de zona Orientului Apropiat şi Mijlociu,loc unde s-au manifestat culturi şi civilizaţii diferite, muntele respectiv este cel mai înalt.Apoi curiozitatea şcolarului a facut loc îndrăzneli de a visa ca într-o zi mă voi afla pe acest munte. Am adunat informaţii,am făcut planuri, am discutat vreme de doi ani însă fără succes, Araratul întrând şi el,cu brio,pe lista "Munţi la care am visat şi voi visa cu ochii deschişi". În vara care tocmai s-a încheiat ceţurile visului s-au destrămat şi eram intr-un grup alcătuit din alţi trei târgovişteni. Conştient că nu formam alături de ceilalţi  o echipă am ales să trec peste principiul "Cu cât mai mulţi numitori comuni cu atât mai multe şanse de reuşită". Iar pe 3 august după o cursă cu avionul Bucureşti-Van, cu o escală în Istanbul, urmată de un drum cu maşina pâna la Dogubayazit, vedeam cupola înzăpezită a vârfului de 5167 de metri.

Au urmat alte cinci zile, zile ce au gravitat în jurul acestui munte.În rândurile de mai jos voi încerca să vă povestesc cele simţite.Prin prisma unui mic jurnal de cort.
3 August-În drum către Dogubayazit.Şoferul "Nu-Nu", îi spun aşa pentru că nu ştie o boabă de engleză, conduce în ritmul impus de tânguirile muzici kurde. Trecem prin Caldiran, localitate cu 15.200 de suflete.Acelaşi peisaj, totul pare un şantier.Mult moloz.36 de grade la ora 17.25.Dealuri cu vegetaţie sărăcăcioasă. Suntem opriţi  de către o patrulă a jandarmeriei,un control de rutină iar cu cât inaintăm in teritoriul kurd sunt uşor de indentificat de-a lungul şoselei turnuri de observaţie,înconjurate de garduri din sârmă ghimpată.
4 August,8.00 a.m.-După o noapte destul de odihnitoare la hotelul Ararat ne îmbarcăm către baza muntelui. Oraşul Dogubayazit,situat la 25 de km. de graniţa  cu Iranul,văzut la primele ore este invadat de gunoaie. În deplin contrast cu oamenii. Zâmbitori,ospitalieri,muncitori şi ,în ciuda istoriei lor triste, deosebit de mândri de originea si pământul lor. Unul dintre ei Mustafa. 
               15.00-Mă aflu în tabăra 1, situată la 3366 m. Am conversat cu un grup de armeni,foarte veseli si joviali. Vârful se află de mai bine de patru ore sub nori.

               20.30-După ce m-am bucurat de un apus mirific am mai avut parte de două reprezentaţii artistice ale ghizilor şi însoţitorilor kurzi,apoi de cea a armenilor. Cântece şi dansuri ce le insoţeau de la membri celor doua popoare pentru care Araratul le-a vegheat istoria.De multe ori nefericită.

 5 August- 8.00. Am avut parte de o noapte zbuciumată.Nu am reuşit să adorm în prima parte.Cel mai probabil de vină a fost ceaiul. Băut în cantităţi mari. Spre dimineaţă am aţipit însă m-am trezit, în cortul ce miroase puternic a oaie şi este plin de praf, cu spatele înţepenit.Despre compangnoni, cu mici excepţii, sunt extrem de plictisitori. Trăncanesc fără noimă, se contrazic de amorul artei. O să urc către tabara 2, se estimează patru ore de urcuş.
             13.30- Lângă noi s-au aşezat alţi cinci români. Unul dintre aceştia,Ovidiu Popescu, este însoţit de fiica sa de numai 10 ani.Au de gând sa doboare recordul de vârstă privind ascensiunea Arartului.Urcuşul până la tabara 2 a fost fără probleme.Cam aglomerată poteca iar sus în creastă a bătut tare vântul. Ne-am întâlnit cu Zeki, cel căruia trebuie să-i plătim. Are 32 de ani şi a urcat vârful de 326 de ori. Ne-a spus că vrea să îl mai urce până la cifra 500 apoi să se retragă.
           18.25- Tocmai ce am servit masa. O ciorba bogată în legume şi puţin condimentată urmată de un orez kurd cu pui. Găteşte bine Mustafa. Oamenii aceştia sunt atât de simpli, de prietenoşi şi veseli.

 6 August-8.25 Ne mutăm tabăra la 4200 m..Este o zi splendidă iar în tabăra 1 kurzii sunt puşi pe glume, dintre toţi se remarcă unul Django. Aseară am vorbit cu Mara şi Tudor. Puştiul trebuie să se fi trezit bucuros.Doar primeşte dinozaurul de colecţie.

               14.30-Sunt în tabăra 2. Avem un cort Vaude mult mai curat însă expus vântului.Deci slabe şanse să mă pot odihni.Am stat la discuţii cu persoane ce au urcat vârful. Au avut parte de un cer senin însă şi de un vânt puternic.Am mâinile arse de soare şi sper să nu am şi faţa la fel.

             19.15-  În cort. Am stat afară vreme de 20 de minute şi nefiind bine îmbrăcat mă bucur de căldura sacului.Ultima noapte pe muntele acesta.Sper să mă pot odihni câteva ore.

 8 August-12.30 Am urcat Araratul.Sunt în tabăra 1 întins pe o piatră, la soare. A fost un urcuş lung pe o potecă care semăna in mare parte cu cea de pe Bucşoiu către Omu. Ultima jumătate de oră am urcat pe gheaţă, pe colţari. Plecat la 2.10 am ajuns pe vârf la 6.10. Am stat la 5167 de metri mai bine de 40 de minute. Tuspatru am reuşit asta dedicând ascensiunea (şi) zilelor oraşului Târgovişte, la începutul lunii viitoare.

               19.00-La hotel Ararat din Dogubayazit. Obosit. Astăzi am urcat de la 4200 pe vârf şi apoi am coborât până la 2200 de metri. Baia straşnică a pus capac zilei de astăzi. Încerc să reţin propoziţia tradusă de către Zeki. În kurdă."Am urcat Araratul!" sau "El cume ciya Agri!".

4,3,2.

De la fluierul de final au trecut mai bine de trei  săptămâni, răstimp în care de câteva ori mi-am spus că dacă nu scriu despre acest subiect voi risca ca acesta să fie diluat de rutina cotidiană. Întâi am vrut să-l fi scris sub imperiul febrei musculare postultramaratoniste. Apoi la nici trei zile, în miercurea ce a urmat, aflându-mă pe valea Obârşiei m-am întâlnit cu un posibil titlul al postării. "Mic îndreptar despre cum  să te dregi după un ultramaraton". Au mai trecut alte zile şi nimic-nimic. Aşa că iată-mă, în a doua decadă a lui Cuptor, încercând să urnesc carul din tina ultimelor săptămâni.Voi încerca să mă situez între abordarea cronicărească şi cea pitorească.
Aşadar, pentru al patrulea an consecutiv, mă aflu printre figurile care urmau şi ele sa ia startul la editiţia a V-a a Marathonului 7500. O parte dintre acestea îmi erau deja cunoscute de la alte aglomeraţii matinale.

Numărătoarea inversă şi iarăşi se strecoară în pluton sindromul Strechea. Mă întreb cum şi cine dracului (se) goneşte în asemenea hal? Binenţeles că mă întreb asta în timp ce gonesc alăturea de strechişti.Întrebarea piere repede în faţa primului urcuş. Răcoarea dimineţii începe să fie asezonată cu gâfâieli. Ajungând în şaua Lăptici îmi vin in minte primele doua întrebări cretine. "De ce nu au trasat o trecere de pietoni aici? Cum ar fi sa te loveasca un burtos, chel, tatuat pe antebraţ cu chinezării şi  cu ceafa împănată, cu gipanu trecut pe gaz şi cu volanul pe dreapta,înmatriculat în Bulgaria?". Admirat de astrul solar îmi găsesc un ritm şi trec de şaua Dorului iar dupa 3h09min intru în cabana Piatra Arsă să-mi cumpăr o cola. Un gospodar guraliv mă intreabă una-alta legat de cursă şi las în urmă constatarea acestuia referitoare la ceea în ce intrasem. Către ceilalţi gospodari din grup: "Bă, ăsta aleargă cât fac eu cu maşina de acasă până la Ploieşti!". Ies din cabana bând cola şi cu altă întrebare cretină. "Unde kilu' lu' Udi stă gospodaru?". Printre jnepeni suntem prinşi de o echipă de mixt,Andrei şi Loredana,apoi pozaţi de Silviu Bălan.

Nu mă descurc prea bine cu beţele aşa că mi le prind de rucsac şi o iau la trap pe poteca Jepilor Mari. O scurtătură ne aduce şi o scrutătură de la două echipe ce ne ştiau în spatele lor şi ne regăsesc la punctul de alimentare dintre Jepi. Aici stau minute bune. Lamâie, apă şi energizant. Încerc să conversez cu un concurent ce-şi îndesa cu spor in gură bucăţi de slană. Acesta este prea ocupat cu formarea bolului alimentar. Coechipierul mă zoreşte şi cu un chef de muncă similar cu al bugetarului într-o zi de vineri încep urcuşul pe valea Caraimanului.Prima mea cumpănă. Ajutat şi de muzichia de la purtător urcuşul îmi pare la graniţa dintre obligaţie şi abnegaţie. Dincolo de jumătatea acestuia suntem depăşiţi de SiS Adventure. Comparând cu ediţiile anterioare, când Cornelia şi Silvia ne depăşiseră deja în aceasta porţiune a traseului, tragem concluzia ca ne mişcăm mai cu talent. Că doar nu-i politicos să consider că au mai îmbătrânit fetele! La ieşire din Jepi Silviu Bălan mă pozează. Sau... mă trage în chip. Vorba bunicului de la Maramu'.

  No, nu-i aşe că-s fain, după 6 ore şi ceva de cursă? Ieşit zâmbitor din valea Caraimanului mă întâlnesc cu primele crampe.Musculare. Asta mă determină să reconsider cursa. Şi să fiu intersectat cu gândul unui posibil abandon.Pentru al treilea an consecutiv! Îi dau repede un ignore şi după ce, la Babele, Petru doctorul Salvamontului Dâmboviţa (să trăieşti finuleee) îmi confiscă crampele cu un spray cobor catre Peştera. Cu gândul să-mi umplu foalele. O ciorbă a la Cătălina (saru-mâna) urmată de ceva paste cu brânză şi de o pauză de 45 de minute. Contabilizasem 31 de km.şi eram pe locul 17 din cele 46 de echipe masculine.
   Au urmat apoi ore de cursă ce ne-au purtat pe potecile din jurul vârfului Omu. Într-o telegramă ar suna aşa:Alexandru Porancea.Stop. Întins pe Cerb.Stop. Scurtătura veche spre Gura Diham.Stop.Crampe,nou episod.Stop.Echipa Green Runners. Stop.Apus de soare. Stop.Nu Delavrancea. Stop.Pe Bucşoiu. Stop.

My body is a cage. Stop.De 5 ori. Stop.Peter Gabriel.Stop.Jacheta mea North Face.Stop.George Porancea.Stop.Pauză.Stop.Ciorbă excelentă.Stop.Salvamontiştii brăneni.Stop.Cosmin şi Cătălin(1)Triunghi galben.Stop. Să-mi  *** ****.Stop.Popas la un foc pe Gaura.Stop.Renunţare?Stop. Omu în ceaţă.Stop.Halva divină.Stop.Hooo Dorina (2).Stop.
Nea Niculae(3).Stop. Crampe,episod final.Stop.28 de ore si 34 de minute.Stop.

Peste şi prin toate crampele cursa asta mi-a întărit nu numai muşchii, ci şi convingerea că o asemenea ispravă işi are frumoşii ei nebuni (deşi nu apreciez opera lui Fănuş Neagu). Că cel de lângă tine trebuie sa îl simţi lângă tine. Că mai vreau. Da Cosmine(4), ai citit bine.Mai vreaaau! Că am un zâmbet minunat la final de cursă. Nu-i aşa?

 Note:

1= Cosmin Coca şi Cătălin Toda.

2= o vacă de la stâna din Guţanu.

3=baciul de la stâna din Padina.

4=Cosmin Coca.

P.S. Pentru că misoginism rimează cu narcisism...o ultimă poză:

 Încă un P.S. Titlul postării. 4 ultramaratoane 7500 la care am luat startul. 3 curse filmate. 2 încheiate.

Un trifoi numit dorinta

   Trecusera trei sferturi  de ceas din cursa si ma gandeam deja  la asta postare. Aveam in minte cateva inceputuri ba chiar si un titlu pentru articol. Erau alaturea propozitii de gen "ma aflu la 9 minute de la start in spatele unei blonde frumoase cu un posterior traznet", "daca mai trece baiatu' asta pe langa mine, baiatu' asta grasut cu un tricou pe care scrie cuvantul grill sigur il intreb daca nu a incurcat competitia ori tricoul" ,"merg alaturi de un tip care  a incurcat denumirile masivelor montane-Iezer,Crai si Bucegi- ce poti parca sa-i atingi cu mana." ori considerati cu pretentii filosofice "ast gen de competitii sunt de fapt si o alta intalnire cu tine, cu limitele tale, cu intrebarile si raspunsurile de adancime", etc.
   Sa revin asadar la ceea ce simt astazi, la nici 72 de ore dupa ecomaratonul de la Moieciu de Sus editia a patra.A fost un maraton mult asteptat. Scriu asta numai din prisma sentimentului, greu de descris, de a-mi fi alaturea  copii.

  A fost totodata un maraton pe care l-am subestimat. Care mi-a demonstrat ca pentru a cobori sub bariera orara ce mi-am impus-o mai am de munca serios. Chiar in a doua bucla a cursei am realizat ca eram pregatit pentru cros mai degraba.

 Foto preluata - http://www.phototase.com/Competitions/EcoMarathon-2013/Bucla-1

Adica pentru primii 14 km. Privitor la acestia cred ca mai sunt sute bune de alergatori,dintre cei 1100 ce au luat startul, care au exclamat la vederea Craiului, a abruptului vestic al Bucegilor, la clinurile nordice ale Leaotei ori la caldarile ce inca adaposteau zapada  Iezerului, care au raspuns cu aceeasi bucurie cu care spectatorii si cei din punctele de hidratare si alimentare i-au incurajat ori care abia asteptau sa scape de praful primilor kilometri.Asadar in prima bucla a trifoiului am nechezat si mi-am repetat de cateva ori "bobulet de razachie/pastreaz-o pe energie". Pentru celelalte doua bucle,mai putin aglomerate, insa mai lungi si mai obositoare. Asadar,dupa ce simulez un avion in picaj,pe poteca plina de oameni ce incheia prima treime a maratonului ajung la o prima intalnire cu "gasca" mea. Descrierea paleste in fata pozei.

Dupa cateva minute de pauza incep bucla 2. Ma simt bine si sunt oarecum multumit de randamentul si timpul realizat. Stiu ca urmeaza cea mai lunga bucla din cele 3 ale cursei unde voi prinde si soarele cel mai arzator. Imi propun circa 2 ore insa socoteala imi este data peste cap de o revolta a doua grupuri de...unghii. O durere ascutita pe la kilometrul 21, undeva langa Cheile Gradistei, ma ingrijoreaza. Incetinesc ritmul iar tinta mea orara se schimba. In fapt singura tinta ramane aceea de a incheia cursa. Nu ma mai gandesc la urmarirea numarului 507, in plasa caruia urcasem in prima bucla, si ajung pentru a doua oara la linia de start/finish unde dupa ce Mihai ma preia cativa metri si ma conduce catre "galeria mea"alaturi de care raman cateva minute bune.

 Aman cat pot de mult momentul plecarii in ultima bucla a maratonului spre bucuria unghiilor mele. Insa nu le las prea multe momente de acest gen si incep urcusul pieptis alaturi de Antonia. In curand grupul se va mari asa ca formam un "autobuz" de circa 12-14 maratonisti.Antonia schimba cateva vorbe cu o localnica in varsta care ne ureaza sa incheiem cu bine...Maradona. Soarele arde parca mai tare iar gandul ca trebuie sa ajung la finish musai pana la orele 16.00 cand are loc cursa celor mici,la care i-am inscris pe copiii mei, imi da resurse. Pana la kilometrul 31 unde comit o greseala imensa! Beau apa de la izvor,foarte rece. Iar peste numai un kilometru, in plina coborare, resimt consecinta. Nu-mi pot umple plamanii cu aer si cand ma incapatanez sa fac asta toata cutia toracica parca se revolta. Deci unghiile nu mai sunt singure! Au urmat ultimii 10 kilometri din care amintesc un ultim urcus, o discutie prieteneasca cu un salvamontist, cateva incercari ,nereusite, de a alerga pe o poteca ce te indemna la asa ceva si sosirea. La timp sa vad bucuria cursei copiilor, tare mandri de primele lor medalii.

Stiu cu certitudine cum imi voi aminti peste ani de ecomaratonul de la Moieciu de Sus. Nu ca pe o revolta a unghiilor sau ca pe o zona de unde perspectivele catre muntii inconjuratori sunt senzationale. Nu. Maratonul acesta inseamna imaginea fiicei mele,care in fata colegilor de clasa si a invatatoarei, avand medalia de gat, le povestea acestora...maratonul ei.

AMR 3.

        Mintenash* se implineste un an de cand nu am mai pus ni'ic** aici! De ce nu am reusit numai Dumnezo' stie. Ma rog. Asadar este mai 2013, ascult http://www.youtube.com/watch?v=lO0ekvmjlXI si beau un vin,rosu,facut de strabunicul copiilor mei.Ma oftic ca mi-a "fugit" introducerea ce se "erecta" sub dus,acum 20-30 minute. De ce m-am hotarat sa scriu acum si aici numai Dumnezo' stie. Presupun ca are tangenta cu  incercarea mea de greucenizare (cel mai greuceanu verb). Sa trecem la vorbe deci.

       Ma despart 3 zile de ecomaratonul de la Moieciu.Prefixul asta din familia/regnul/ordinul "eco" ma intriga si ma irita. Dar asta este o alta treaba! Bun. Deci a trecut un an de cand nu am mai blogarit (alt cuvant de cacao) si mai sunt 3  zile pana la startul http://www.ecomarathon.ro/! Deci ce am realizat eu in asta pauza de blogarit? Ni'ic**. Cu exceptia unor vise unde erotismul si eroismul faceau casa buna.  Pana la urma, sunt la varsta la care imi doresc sa impac eroismul cu erotismul. Ambele de la mine din ograda.Este o incercare? Nu!O inclestare cu finalizare peste trei zile. Asa ca-n povesti! Trei zile...

*imediat,de indata.
**nimic,rien in francais.

P.S. Cine ma afla in poza ii dau mana soacrei mele si juma' de imparatie! Cu tva.Soacra.